În 1877, căutătorul de argint Ed Schieffelin a pornit din Camp Huachuca, un post militar din sud-estul Arizonei, îndreptându-se spre Munții Dragoon. Soldații l-au avertizat că nu va găsi acolo decât propria lui piatră de mormânt. Când Schieffelin a găsit argint, și-a numit mina Tombstone. Până în 1880, orașul cu același nume care a luat naștere în jurul minei era în plină expansiune, cu două săli de dans, o duzină de locuri de joc și peste 20 de saloane. „Încă mai există speranță”, a raportat un nou venit, „pentru că știu de două Biblii în oraș.”
Un an mai târziu, șeriful din Tombstone se numea Virgil Earp, care, împreună cu frații săi mai mici, Wyatt și Morgan, și un jucător pe nume Doc Holliday, i-a învins pe băieții Clanton și McLaury într-un schimb de focuri la O.K. Corral. Un ziar din Tombstone, Epitaph, a titrat în relatarea sa despre acest eveniment: „Trei bărbați aruncați în eternitate în decurs de o clipă”. Legenda Earp a fost dramatizată în multe filme de la Hollywood, printre care clasicul Gunfight at the O.K. Corral din 1957, cu Burt Lancaster și Kirk Douglas, Tombstone (1993), de Kurt Russell, și Wyatt Earp (1994), de Kevin Costner.
După ce am vizitat Tombstone în anii 1970, când ușile batante ale Crystal Palace Saloon erau practic singurele deschise, iar O.K. Corral era populat de un pistolar mecanic cu care, pentru 25 de cenți, puteai să-ți încerci norocul, am fost atras înapoi recent de relatările că orașul a revenit la viață. Tombstone-ul de astăzi (1.560 de locuitori) are încă trotuarele, copertinele de lemn și fațadele false ale orașului original, iar străzile sunt încă prăfuite de rafalele de vânt din deșert. Dar clădirile vechi au fost renovate, iar un vizitator care se plimbă prin districtul istoric poate cumpăra orice, de la haine și bijuterii de epocă până la șepci, pinteni și o șa. Diligentoaicele transportă pasagerii prin oraș; caii sunt legați de stâlpii de atelaje; reenactori purtând puști de vânătoare se plimbă pe strada principală; iar femeile costumate în bustiere și rochii sumare intră și ies din saloane.
Locuitorii locali se referă la intersecția dintre Fifth și Allen, colțul unde se află Crystal Palace Saloon, ca fiind „una dintre cele mai sângeroase intersecții din istoria Americii”. În 1880, Clara Spalding Brown, corespondent al ziarului San Diego Union, scria despre violențe: „Când saloanele sunt înțesate toată noaptea de oameni excitați și înarmați, trebuie să apară ocazional vărsări de sânge”. Astăzi, Six Gun City Saloon, care angajează actori locali, oferă cinci reconstituiri istorice ale unor schimburi de focuri; la o stradă distanță, Helldorado, o trupă de teatru locală, prezintă împușcături. Iar O.K. Corral își aruncă cei trei desperadoes în eternitate în fiecare zi.
Tombstone a devenit un fel de magnet pentru o nouă generație de rezidenți – baby-boomeri care și-au făcut dinții cu primele westernuri de televiziune, cum ar fi „The Rifleman”, „Have Gun-Will Travel”, „Wyatt Earp” și „Gunsmoke”. Sunt oameni care au venit aici dintr-un capriciu, turiști care au văzut un semn pe autostradă și s-au îndrăgostit de ceea ce au găsit.
La un saloon numit Big Nose Kate’s, un grup care își spune Vigilantes stă în jurul unei mese de lemn și vorbește despre politica anilor 1880. O încrucișare între o trupă de teatru de amatori și o organizație civică, Vigilantes donează încasările din împușcăturile și spânzurătorile lor pentru proiecte comunitare.
Vigilantele Char Opperman poartă o „ținută de doamnă”, cu multe volane și ornamente de dantelă; soțul ei, Karl, poartă pantalonii, bandana și pălăria unui cowboy. Spune Char: „Eram plictisiți în Illinois”, unde Karl lucra la compania de telefonie, iar Char era vânzătoare la un magazin. „La sfârșit de săptămână ne spuneam: „Bine, ce vom face acum?””. Ei spun că nu le este deloc dor de Midwest. „Pur și simplu nu a fost la fel de satisfăcător ca aici”, spune Char, deși recunoaște că i-a fost mai ușor să își schimbe adresa decât hainele. „A fost nevoie de un an pentru a mă convinge să mă îmbrac, dar odată ce te îmbraci în costum, întreaga ta identitate se schimbă. Prietenii vechi ne vizitează aici și ne spun: ‘Erai o fetiță timidă în Illinois’. Acum dansezi la masă?””
Câțiva bărbați din Tombstone adaugă la garderoba lor o pușcă Winchester, dar femeile sunt cele care se îmbracă pentru a ucide. Majoritatea justițiarilor își cos propriile costume și se străduiesc să fie autentice, căutând modele în cataloage și reviste de epocă. De asemenea, pot cumpăra haine de reproducere de la Oriental Saloon, care are un butic aprovizionat cu sifon, voal de bumbac, crep de mătase, tafta, dantelă și suficiente pene pentru a umple o volieră. „Când bărbații se îmbracă, ne punem curele de piele și fier”, spune Karl, „dar nu are nimic de-a face cu ceea ce poartă femeile.”
Una dintre atracțiile orașelor de frontieră din Vestul Sălbatic era libertatea pe care o ofereau pentru a renunța la vechile identități și a o lua de la capăt. O parte din această licență supraviețuiește în Tombstone, și nimeni nu pare să se bucure de ea mai mult decât Kim Herrig, proprietara Saloonului Crystal Palace. După 20 de ani în care a condus o afacere de decorațiuni interioare în Dubuque, Iowa, Herrig l-a urmat pe partenerul ei, Mick Fox, atunci când acesta a obținut un post de director al Tombstone Federal Credit Union în 1999. Ea a cumpărat Crystal Palace din 1882, l-a restaurat și în curând s-a trezit rebotezată de clientela saloonului drept „Miss Kimmie”. „Se știe că mă ridic și dansez pe bar”, spune ea râzând. „Este o viață cu totul nouă.”
Într-o seară recentă, patronii de la Crystal Palace seamănă cu distribuția unui film western. Un grup de femei tinere lângă o masă de biliard din capătul barului sunt un studiu în panglici, flori și filigran, cu corsete strâmte, vârtejuri de jupoane și mănuși de dantelă. „Practic, trebuie să îmi ondulez fiecare șuviță de păr separat pentru ca aceasta să cadă în bucle”, spune Trista Boyenga, care își sărbătorește cea de-a 24-a aniversare. Ea și însoțitoarele ei sunt din Fort Huachuca. „Suntem ofițeri de informații militare”, spune ea. „Suntem cu toții locotenenți.”
„Fiind ofițer”, continuă ea, „am toți acești bărbați care mă salută, spunând da, doamnă, nu, doamnă. Doamne, am 24 de ani și sunt deja doamnă! Am încercat să scap de asta în Tombstone”. Prietena ei, Heather Whelan, este de acord. „În armată este foarte simplu, ești un profesionist, le spui oamenilor ce să facă”, spune Whelan. „În armată, toți arătăm la fel. Și apoi te duci la Tombstone și ești în centrul atenției și oamenii îți fac cinste cu băuturi și… ești din nou o fată!”
În timp ce mulți oameni s-au mutat în Tombstone pentru aventură, James Clark l-a căutat ca pe un refugiu. Acum proprietar al Tombstone Mercantile Company, aprovizionată cu antichități și obiecte de colecție western, el a alergat cu locomotive în ambuscade sau în epave de trenuri și a realizat alte cascadorii de mare viteză în peste 200 de filme de la Hollywood. (Recent, s-a întors la vechea sa slujbă cu Steven Spielberg pentru o serie de filme în șase părți, „Into the West”, pe rețeaua de cablu TNT). Și își păstrează mâna pe accelerație conducând din când în când un tren de marfă, între orașul Benson din Arizona și granița mexicană. Dar în majoritatea zilelor se bucură de ritmul mai lent al vieții de negustor din Tombstone. A construit o casă de tip stockade în afara orașului, după modelul uneia pe care a văzut-o pe un platou de filmare. „Locuiesc chiar în zona în care au trăit oamenii despre care îmi place să citesc”, spune el. „Acesta este un loc în care te poți juca de-a cowboy Halloween în fiecare zi a săptămânii.”
La Old West Books de pe Allen Street, Doc Ingalls se sprijină de cadrul ușii. Mustața sa, pălăria sa zdrențuită, chiar și trândăvia sa, sunt cowboy în stare pură. În timp ce privește, un turist îl întreabă pe un șerif care trece prin zonă când este programat următorul schimb de focuri. Șeriful, cu o pălărie mare, cu boruri largi, spune că nu știe. Turistul întreabă din nou, cu insistență. Ingalls iese în stradă și îl ia pe vizitator deoparte. „El este adevăratul șerif”, îi spune tăntălăului. „Nu ai vrea să te afli într-un schimb de focuri cu el. El folosește muniție reală.”
.